Am început să am încredere în mine.
„Mult timp am crezut că problema mea era lipsa de disciplină.
Începeam un plan cu multă motivație. Îmi făceam promisiuni, îmi stabileam reguli și îmi spuneam că, de data aceasta, voi reuși.
Dar după câteva zile sau săptămâni, oboseam.
Mă abăteam de la ceea ce îmi propusesem și începeam să mă critic.
Îmi spuneam că nu sunt suficient de ambițioasă, că nu am voință și că, probabil, nu voi reuși niciodată să mă schimb.
Apoi am început să privesc lucrurile diferit.
Am înțeles că nu aveam nevoie de și mai multe reguli.
Aveam nevoie să mă înțeleg.
Să observ ce se întâmplă cu mine atunci când sunt obosită, stresată, tristă sau copleșită.
Am început să îmi ascult corpul.
Să observ când îmi este cu adevărat foame.
Să fiu atentă la felul în care mă simt după ce mănânc.
Să înțeleg că uneori nu aveam nevoie de mâncare, ci de odihnă, liniște, apropiere sau pur și simplu de o pauză.
Am început să înțeleg și că mișcarea nu trebuie să fie o pedeapsă.
Că pot să merg pe jos, să fac exerciții, să mă întind sau pur și simplu să aleg o formă de mișcare care îmi face plăcere.
Și am mai învățat ceva important:
nu trebuie să fac totul perfect pentru ca schimbarea să existe.
Au fost zile în care nu am făcut ceea ce îmi propusesem.
În trecut, asta ar fi fost suficient ca să abandonez tot.
Acum mă opresc și mă întreb:
„Ce s-a întâmplat?”
„De ce am avut nevoie?”
„Ce pot face diferit data viitoare?”
Și apoi continui.
Fără să mă pedepsesc.
Fără să o iau de la zero.
Fără să mă consider un eșec.
Poate cea mai importantă schimbare nu se vede din exterior.
Este felul în care vorbesc cu mine.
Am început să fiu mai răbdătoare.
Mai atentă.
Mai blândă.
Și, pentru prima dată după mult timp, simt că pot avea încredere în mine.
Nu pentru că am devenit perfectă.
Ci pentru că am învățat că pot să fiu alături de mine și atunci când îmi este greu.
Am învățat că pot să greșesc și să revin.
Pot să nu știu și să învăț.
Pot să mă opresc și să o iau din nou.
Pot să fac pași mici și totuși să merg înainte.
Am început să am încredere în mine.
Iar astăzi înțeleg că poate aceasta a fost, de fapt, schimbarea de care aveam cel mai mult nevoie.
Să nu mă mai lupt cu mine.
Să nu mă mai abandonez.
Să învăț să fiu de partea mea.”
