Am învățat să nu mă mai grăbesc să fiu altcineva.
Mult timp am crezut că trebuie să mă schimb pentru a fi mai bună.
Să arăt altfel.
Să fac mai mult.
Să fiu mai organizată.
Să am mai multă energie.
Să fiu mai disciplinată.
Să fiu mai aproape de imaginea pe care mi-am construit-o despre cum „ar trebui” să fiu.
Și, de fiecare dată când nu reușeam, mă gândeam că mai am ceva de reparat la mine.
Poate că trebuie să slăbesc.
Poate că trebuie să fiu mai activă.
Poate că trebuie să mă controlez mai bine.
Poate că trebuie să fiu mai puternică.
Fără să îmi dau seama, am ajuns să privesc schimbarea ca pe o luptă împotriva mea.
Apoi am început să înțeleg că schimbarea nu trebuie să pornească din nemulțumire.
Pot să cresc fără să mă resping.
Pot să îmi doresc mai mult pentru mine fără să consider că ceea ce sunt acum nu este suficient.
Am început să mă uit altfel la pașii mici.
La zilele în care aleg să am grijă de mine.
La momentele în care îmi ascult corpul.
La situațiile în care îmi recunosc emoțiile.
La obiceiurile pe care le construiesc încet.
Și am înțeles că nu trebuie să schimb totul deodată.
Uneori, un pas mic este suficient.
Uneori, progresul înseamnă să continui.
Alteori, progresul înseamnă să mă opresc și să mă odihnesc.
Iar uneori înseamnă să recunosc că am nevoie de ajutor.
Am învățat să nu mai compar ritmul meu cu ritmul altora.
Nu știu ce se află în spatele drumului fiecărui om.
Și nu trebuie să ajung în același loc, în același timp.
Am propriul meu drum.
Propriile mele experiențe.
Propriile mele lecții.
Și propriul meu timp.
Au fost și zile în care am revenit la vechile obiceiuri.
Dar acum nu mai văd asta ca pe un eșec.
Știu că pot reveni.
Fără vinovăție.
Fără pedeapsă.
Fără să îmi spun că „am stricat tot”.
Am învățat că progresul nu este liniar.
Uneori merg înainte.
Uneori încetinesc.
Uneori mă întorc puțin.
Dar pot continua.
Și poate cea mai importantă schimbare este că nu mai simt aceeași nevoie să devin altcineva.
Vreau să mă cunosc mai bine.
Să îmi înțeleg corpul.
Să îmi ascult emoțiile.
Să îmi respect limitele.
Să am grijă de mine.
Să cresc.
Dar să cresc în ritmul meu.
Nu mai vreau să mă grăbesc să ajung undeva. Vreau să fiu prezentă în drumul meu.
Pentru că am început să înțeleg că nu trebuie să devin o versiune perfectă a mea.
Trebuie doar să devin, puțin câte puțin, o versiune mai conștientă, mai prezentă și mai împăcată cu mine.
Am învățat să am răbdare cu mine.
Am învățat să mă accept.
Am învățat să continui.
Am învățat să cresc fără să mă pierd pe mine.
Și poate că aceasta este, de fapt, schimbarea pe care o căutam de atât de mult timp.
Nu să fiu altcineva.
Ci să îmi dau voie să fiu eu.
Tu în ce parte a vieții tale simți că ai nevoie să te grăbești mai puțin?
