Am învățat că a spune „nu” nu înseamnă că sunt egoist(ă).
Mult timp am crezut că trebuie să fiu acolo pentru toată lumea.
Să ajut. Să răspund. Să accept. Să fiu disponibil(ă). Să nu dezamăgesc.
Am spus „da” chiar și atunci când eram oboist(ă), când aveam deja prea multe de făcut sau când, în interiorul meu, simțeam foarte clar că nu mai pot.
Îmi era greu să spun „nu”.
Mi se părea că, dacă refuz, îi voi răni pe ceilalți. Că vor crede că nu îmi pasă. Că sunt egoist(ă). Că nu sunt suficient de bun(ă).
Așa am ajuns, fără să îmi dau seama, să pun foarte des nevoile celorlalți înaintea nevoilor mele.
Până într-o zi în care am început să mă întreb:
„Dar eu ce simt?”
„De ce am nevoie?”
„Cât din ceea ce fac aleg cu adevărat și cât fac doar pentru că mi-e teamă să spun nu?”
Întrebările acestea au schimbat ceva în mine.
Am început să îmi observ limitele.
Să observ când sunt obosit(ă).
Când nu mai am energie.
Când am nevoie de liniște.
Când fac ceva doar pentru a nu dezamăgi pe cineva.
Și am început să exersez un lucru simplu, dar foarte greu pentru mine: să spun „nu”.
La început nu a fost ușor.
Uneori m-am simțit vinovat(ă). Alteori m-am întrebat dacă am făcut alegerea potrivită.
Dar, cu timpul, am înțeles că vinovăția nu înseamnă neapărat că fac ceva greșit.
Uneori înseamnă doar că fac ceva diferit față de ceea ce am făcut până atunci.
Am învățat să spun:
„Nu pot acum.”
„Am nevoie să mă gândesc.”
„Nu este potrivit pentru mine.”
„Astăzi aleg să mă odihnesc.”
Și am descoperit că nu trebuie să ofer explicații interminabile pentru fiecare limită pe care o pun.
A spune „nu” nu mă face mai puțin bun(ă).
Nu mă face mai puțin darnic(ă).
Nu înseamnă că iubesc mai puțin.
Înseamnă că am început să mă includ și pe mine în propria mea viață.
Am înțeles că nu pot avea grijă de ceilalți abandonându-mă pe mine.
Limitele nu îndepărtează oamenii care mă respectă. Dimpotrivă, mă ajută să construiesc relații mai sincere, în care fiecare persoană poate spune ce poate, ce vrea și ce nu poate oferi.
Astăzi știu că pot fi bun(ă) și să spun „nu”.
Pot să iubesc și să spun „nu”.
Pot să ajut fără să mă abandonez.
Pot să fiu prezent(ă) pentru ceilalți fără să dispar eu.
Am învățat că respectul față de mine începe și cu respectarea limitelor mele.
Iar uneori, cel mai sănătos „nu” pe care îl spun celorlalți este cel mai sincer „da” pe care mi-l spun mie.
