Apreciez faptul că trupul meu se poate mișca.
De multe ori ne gândim la mișcare prin ceea ce vrem să obținem.
Să slăbim.
Să ne tonifiem.
Să avem un anumit corp.
Să fim mai puternici.
Să arătăm într-un anumit fel.
Și, în această căutare a rezultatului, uităm să apreciem ceea ce avem deja: un corp care se poate mișca.
Putem merge.
Putem urca scări.
Putem întinde brațele.
Putem dansa.
Putem ridica, împinge, trage, alerga, înota sau pur și simplu ne putem plimba.
Poate că mișcarea merită privită și din perspectiva aprecierii.
Nu doar „Cum arăt după ce fac sport?”, ci și:
„Ce îmi permite corpul meu să fac?”
Corpul meu mă poartă prin viață.
Mă duce la oamenii pe care îi iubesc.
Mă ajută să muncesc.
Îmi permite să călătoresc, să explorez, să urc un deal, să mă plimb printr-o pădure sau să dansez pe melodia mea preferată.
Poate că am uitat să observ toate aceste lucruri tocmai pentru că ele au devenit normale.
Dar faptul că sunt obișnuite nu le face mai puțin valoroase.
A aprecia corpul nu înseamnă să renunț la dorința de a deveni mai puternic(ă) sau mai sănătos(oasă).
Pot să îmi doresc să îmi îmbunătățesc condiția fizică și, în același timp, să respect corpul pe care îl am astăzi.
Pot să fac mișcare pentru sănătate, nu pentru pedeapsă.
Nu trebuie să mă mișc pentru că am mâncat ceva „greșit”.
Nu trebuie să mă compar cu cineva care aleargă mai repede, ridică greutăți mai mari sau face mai mulți pași.
Corpul fiecăruia are propriul ritm, propriile limite și propriile nevoi.
Uneori pot să îl provoc.
Alteori trebuie să îl las să se odihnească.
Și odihna este tot o formă de respect.
Poate că astăzi nu am nevoie să fac mai mult.
Poate am nevoie să observ ceea ce pot face deja.
Să simt cum pășesc.
Să respir în timp ce merg.
Să mă bucur de libertatea de a mă mișca.
Să fiu prezentă în propriul corp.
Aprecierea poate schimba relația mea cu mișcarea.
Din obligație poate deveni alegere.
Din pedeapsă poate deveni grijă.
Din comparație poate deveni conectare.
Din „trebuie să fac” poate deveni „aleg să fac”.
Apreciez corpul care mă poartă prin viață. Nu îl mișc pentru că nu este suficient de bun. Îl mișc pentru că este al meu, mă susține și merită grijă.
